Crud…

De-am avea toți ochiul
Ce dezgolește adevărul crud,
Poate, am vedea mai departe
Și profund.
Poate, ar plînge altfel cerul
Martorul ororilor încinse cu fierul,
Poate, ar fi mai aproape realitatea
Și am simți în străin un frate,
Poate, ne-am înțelege reciproc suferința
Și n-ar apela nimeni la umilință,
Poate, din depărtare tunetul greu
S-ar armoniza cu ritmul tău, și al meu.

Doi ochi albaștri

Doi ochi albaștri mă privesc
Și-un zîmbet, semilună
O fi o zînă din povești
Cu-a sa de flori cunună?

Cu buze roșii, cireșe coapte
Farmece ispititoare
Împrăștie pe gîtu-mi șoapte
Cum cad petalele din floare.

Și pe dulce obrăjor
Vreau să-mi las încet sărutul
Să renască acel fior
Ce duce în neființă tot trecutul

Să nu fie nici prezent, nici viitor
Doar atingerea ei fină
Cu degețelele ce vor
Să se lase în a mea mîină.

Doi ochi albaștri mă privesc
Și-un zîmbet, semilună
O fi o zînă din povești
Cu-a sa de flori cunună?

Undeva

O, ce suflet curat ai
Mi-e frică să-l privesc,
Ca să nu ți-l pătez
Cu atrocitățile mele oglindite în el.

Liniște!

Îmi înnec singurătatea în ceai și fum
Identitatea picură acidă peste scrum
Îmi place să stau treaz pînă tîrziu
Cînd rămas cu gîndul, nu înțeleg de-s mort sau viu
Veți spune, poate, că-s nebun
Fie, susțin! Refuz, atunci, să fiu un…

Ești un înger

Ai privirea rece și distantă a dreptății
Părul răvășit ce-ți cade pe față e scutul tău brăzdat de lupte
Începuturile torențiale și evoluțiile lente sunt focul ce-ți învăluie spada
Atingerile blînde și respirația ocrotitoare îți sunt iertarea
Ești un înger
Ești îngerul meu.

De ce tăcem, cînd avem atîtea să ne spunem?

De ce tăcem, cînd avem atîtea să ne spunem?
Și unde forța de odinioară apune?
Și o privire e deajuns ca pumnul să-l înmoaie,
Dar ochii mei plecați se pierd printre picioare.

Cartea de astăzi # Jose Saramago – Toate numele

Primul cuvînt care l-aș folosi ar fi „contradictoriu”, sper că mă voi face înțeles de ce. Pe cît e de simplistă acțiunea romanului pe atît e de complicată concepția ce o prezintă.
Ce atrage atenția din start e că autorul ne schițează un cadru unic, lipsit de dimensiunile spațiale si temporale. Acțiunea are loc într-un orășel necunoscut, cu personaje pe ale căror nume la fel nu le știm. Există un singur nume Jose. El e eroul nostru. Și mai există Arhiva Generală unde se duce evidența tuturor numelor care au existat, continuă și vor exista vreodată în același spațiu specificat mai sus.
Domnul Jose dupa 25 de ani de muncă în acest edificiu al virginității, fie din plictiseală, fie din singurătate calcă pe urmele infracțiunii. Dar nu, nicidecum nu e un ucigaș sau un spărgător de bănci, el e un căutător al adevărului. O simplă greșeală îi bulversează viața, iar cititorului sufletul, declanșează o serie de evenimente pe cit de penibile pe atît de ciudate sau infantile. Căci la un moment dat pare că eroul nostru e un „slab mintal” dar îndata spulberă această imagine prin judecățile sale echilibrate si meticuloase.
Fiecare din noi devine un colecționar într-o anumită perioadă. Pe domnul Jose această boală l-a atins peste a doua jumătate a vieții. Ce poate fi mai straniu decît decuparea articolelor din ziare a celebrităților orașului și înmagazinarea lor ăn fișe speciale, nici dosarele penale nu cred că se pot bucura de o asemenea muncă sîrguincioasă. Din neatenție printre fișele lui s-a aflat și cea a unei doamne necunoscute în căutarea careia eroul nostru și pleacă, avînd în calitate de coechipieri propria conștiință, sau o fi doar metoda lui de rezolvare „întrebare-răspuns” și tavanul – singurul care i-a urmărit tăcut întreaga viață.
Noi cunoștințe, infracțiuni, încălcarea normelor strict respectate atîția ani, iată ce îl așteaptă și, desigur, o spiritualitate covîrșitoare care trece ca un uragan peste conștiința umană smulgîndu-i fundamentul.
Citeva cuvinte despre stil – autorul joacă cu lexemele, o ploaie verbală te copleșește din primele pagini. Fiecare conotație avînd viața sa proprie, aducînd dacă nu o culoare atunci o nuanță clară.
O carte ce am reușit să o iubesc și să o urăsc simultan.
Aș fi vrut să pot spune mai multe.
Nu o recomand sangvinicilor și, in general, celor nerăbdători.

„E știut că gîndurile noastre, atît cele ale neliniștii, cît și cele ale nemulțumirii, și altele care nu sînt nici una, nici alta, ajung, mai devreme sau mai tîrziu, să obosească și să se sature de ele însele, nu trebuie decît să ai răbdare, să le lași în voia lenii visătoare pe care o au de la natură, să nu arunci pe foc nici o reflecție nouă, iritantă sau polemică, dar, mai ales, să ai suprema grijă de a nu interveni de fiecare dată cînd, înaintea cite unui gînd deja dispus spre hoinăreală, se ivește o bifurcație atractivă, o ramură, o linie de deviere. Ori să intervii, da, însă pentru a-l împinge cu delicatețe din spate, mai ales dacă e unul care te tulbură, ca și cum l-ai îndemna, Mergi mai departe, ești pe drum bun.”

Eu astăzi dorm

Eu astăzi dorm, dorm liniștit
Că n-am dormit de-o veșnicie
Și-n visul meu de schițe frînt
Tîrîtă-i somnolența vie.

Eu astăzi dorm, dorm liniștit
Că n-am dormit de-o veșnicie
Cu cerul de luceferi șiruit
Reflectînd laborioasa glie.

Eu astăzi dorm, dorm liniștit
Că n-am dormit de-o veșnicie
Prind aripi și mă las purtat de vînt
Spre-o zare dulce, trandafirie.

Eu astăzi dorm, dorm liniștit
Că n-am dormit de-o veșnicie
Și visul meu cu plapuma acoperit
Se stinge-ncet și-l las să fie.

De veghe în lanul de secară de J.D. Salinger

Nu-mi dau seama care e cauza, dar de fiecare dată, comparînd generațiile precedente cu cea prezentă, îmi pare că ceilalți se maturizau mult mai devreme, că aveau unele deprinderi, să le zic așa, sau norme de integrare în societate pe care noi le conștientizăm mult mai tîrziu, poate prea tîrziu, uneori.

Personajul Holden Caufield este unul din acei reprezentanți trecuți, de care vorbeam mai sus.

Îmi plac romanele în care eroii gîndesc că ar trebui să procedeze într-un mod și pîna la urmă fac totul invers, așa, pur și simplu, și nici ei nu înțeleg de ce. Astea sunt cele mai reușite, deoarece sunt naturale.

Un mic haos în materia cenușie trebuie să existe mereu, altfel cum mai înveți sau progresezi? Aranjamentul meticulos te automatizează. Devii mecanic, dar și aceste schimbări sunt uneori potrivite, altfel pierzi conexiunea cu realitatea. Să te rătăcești în propriul haos e precum ai pescui într-un bazin de înnot. Îți imaginezi că apa e tulbure și nu vezi peștele, iar jocul prinde culoare, însă pentru restul ești un ciudat și un absent.

Partea asta mi-a amintit de Supa miso a lui Ryu Murakami.

Un fragment de science-fiction

Deci, ideea era că la ora de engleză primisem lucru pe acasă să alcătuim o narațiune…, ceva cu niște cuvinte cheie a fizicii. Rezultatul meu a fost următorul. Aștept critică.

-Întoarceți celulele solare!
Aceste cuvinte se amplificau și în mintea lui Maxwell, facîndu-l să se piardă în propriul subconștient. Brusc totul s-a oprit, nimic înafară de zgomot alb. Nava trecuse pe alimentare autonomă. Rezervorul cu K-3 Fuel era la limita de jos. Pontssan făcuse bine că nu-l dăduse pe tot pentru piesele de schimb în Galaxia Antagony. Tot echipajul era recunoscător pentru această precauție, care nu s-a dovedit a fi inutilă, dar nimeni nu îndrăznea să zică ceva. Erau încordați peste măsură. Părea că se defectase regulatorul de gaze, dar, de fapt, nivelul oxigenului era normal. Maxwell se trezea încet din delir și acum era sută la sută conștient de situația reală. Nava marakasienilor a trecut pe alături, fără să-i fi observat. Se pare că aveau o altă ținta, căci altădată nu ar fi scăpat o asemenea șansă.
-Pirații,a pufnit plin de dispreț căpitanul. Să ne cărăm de aici!
La ordinul lui, toți s-au pus pe treabă, necătînd că avea doar 8 ani. Deja primise gradul Newton III , ce era o mare raritate la o asemenea vîrstă.
Cînd au ieșit din sectorul Lugra Mad 17 echipajul a răsuflat a ușurare și doar atunci și-au permis să-și șteargă frunțile. Ideea de a întoarce celulele solare a fost genială. Cioroii ăștia mereu sunt atrași de tot ce strălucește, dacă ar gasi o cale ar șterpeli si stelele. Sunt nemiloși, omoară fără tragere de inimă, chiar și dacă ar fi avut-o.
-Trăiască căpitanul! Trăiască fracțiunea Newton! Ura, ura, ura!
Maxwel s-a apropiat de Pontssan și i-a șoptit ceva la ureche, apoi ambii au ieșit din cabina pilot. Căpitanul cu ceilați trei subalterni au rămas cu ochii pe panoul de control. Efectuau o verificare meticuloasă: nivelul energetic, matricele timpului și spațiului. Misiunea nu era îndeplinită. Cînd vor debarca pe Plugon cu coletul, adică Ea, doar atunci își primeau recompensa și binemeritata odihnă.
Peste puțin timp au făcut o stațiune neplanificată lîngă Gigantica Nebuloasă Albastră. Trei secunde au fost nevoie pentru a reîncărca bateriile solare. Cu toate că nu avea cele mai performante celule solare, dar și nava era una mică de transport.
Tonul nervos al căpitanului Claime a bizîit din difuzoare și Maxwel cu Pontssan au revenit în cabina pilot.
-Prezenți! Trăiască Newton! Care e problema, căpitane?
-Am dat peste un post de control.
-Asta nu ne mai lipsea!
-Sunt Keplerieni!
Nimeni nu mai avea aer, dacă cu un pirat te mai poți înțelege , atunci cu ăștia deloc. Fracțiunea Kepler niciodată nu era tolerantă față de Newton. Avea drept biblie lucrările demult pierdute ale lui Kepler: Astronomia Nova și Harmonices Mundi.
-Repede, ascundeți-o pe Neyra în secțiunea de rezervă și…
Căpitanul nu reușise să zică tot, căci Keplerienii deja efectuaseră manevra de abordaj.
-Am belit-o, sfinte Newton! Glasul tremurător a lui Pontssan a sunat ca o sentință.
-Pregătire de contraatac, imediat!
-Ce?! a scăpat Maxwell.
Claime i-a aruncat o privire rapidă. Acum totul îi era clar și știa exact ce avea de făcut dacă va ieși viu din acest rahat. Mawxell și-a realizat propria neglijență și un nod mai uscat ca niciodată i s-a oprit în gît. Era un om mort, oricum.