Primul cuvînt care l-aș folosi ar fi „contradictoriu”, sper că mă voi face înțeles de ce. Pe cît e de simplistă acțiunea romanului pe atît e de complicată concepția ce o prezintă.
Ce atrage atenția din start e că autorul ne schițează un cadru unic, lipsit de dimensiunile spațiale si temporale. Acțiunea are loc într-un orășel necunoscut, cu personaje pe ale căror nume la fel nu le știm. Există un singur nume Jose. El e eroul nostru. Și mai există Arhiva Generală unde se duce evidența tuturor numelor care au existat, continuă și vor exista vreodată în același spațiu specificat mai sus.
Domnul Jose dupa 25 de ani de muncă în acest edificiu al virginității, fie din plictiseală, fie din singurătate calcă pe urmele infracțiunii. Dar nu, nicidecum nu e un ucigaș sau un spărgător de bănci, el e un căutător al adevărului. O simplă greșeală îi bulversează viața, iar cititorului sufletul, declanșează o serie de evenimente pe cit de penibile pe atît de ciudate sau infantile. Căci la un moment dat pare că eroul nostru e un „slab mintal” dar îndata spulberă această imagine prin judecățile sale echilibrate si meticuloase.
Fiecare din noi devine un colecționar într-o anumită perioadă. Pe domnul Jose această boală l-a atins peste a doua jumătate a vieții. Ce poate fi mai straniu decît decuparea articolelor din ziare a celebrităților orașului și înmagazinarea lor ăn fișe speciale, nici dosarele penale nu cred că se pot bucura de o asemenea muncă sîrguincioasă. Din neatenție printre fișele lui s-a aflat și cea a unei doamne necunoscute în căutarea careia eroul nostru și pleacă, avînd în calitate de coechipieri propria conștiință, sau o fi doar metoda lui de rezolvare „întrebare-răspuns” și tavanul – singurul care i-a urmărit tăcut întreaga viață.
Noi cunoștințe, infracțiuni, încălcarea normelor strict respectate atîția ani, iată ce îl așteaptă și, desigur, o spiritualitate covîrșitoare care trece ca un uragan peste conștiința umană smulgîndu-i fundamentul.
Citeva cuvinte despre stil – autorul joacă cu lexemele, o ploaie verbală te copleșește din primele pagini. Fiecare conotație avînd viața sa proprie, aducînd dacă nu o culoare atunci o nuanță clară.
O carte ce am reușit să o iubesc și să o urăsc simultan.
Aș fi vrut să pot spune mai multe.
Nu o recomand sangvinicilor și, in general, celor nerăbdători.
„E știut că gîndurile noastre, atît cele ale neliniștii, cît și cele ale nemulțumirii, și altele care nu sînt nici una, nici alta, ajung, mai devreme sau mai tîrziu, să obosească și să se sature de ele însele, nu trebuie decît să ai răbdare, să le lași în voia lenii visătoare pe care o au de la natură, să nu arunci pe foc nici o reflecție nouă, iritantă sau polemică, dar, mai ales, să ai suprema grijă de a nu interveni de fiecare dată cînd, înaintea cite unui gînd deja dispus spre hoinăreală, se ivește o bifurcație atractivă, o ramură, o linie de deviere. Ori să intervii, da, însă pentru a-l împinge cu delicatețe din spate, mai ales dacă e unul care te tulbură, ca și cum l-ai îndemna, Mergi mai departe, ești pe drum bun.”
ginduri vin si pleaca 